Confucius astăzi

Confucius a trăit cu cinci secole înaintea lui Isus Hristos şi îl precede pe Socrate, dar concepţia sa a rămas până astăzi, de asemenea, inspiratoare. Lui Isus îi datorăm, cum ştim, religia mântuirii prin iubirea aproapelui, sub semnul căreia se află o eră a istoriei umanităţii. Socrate a pus filosofia pe direcţia maieuticii şi a găsirii “generalului” în experienţă. Confucius şi-a elaborat filosofia ca înţelepciune concentrată asupra vieţii împlinite şi convieţuirii.

La cinci secole de la dispariţia sa, un împărat din dinastia Han a triat diversele concepţii articulate până atunci înChinaşi a ales învăţătura lui Confucius ca doctrină. Observându-i anvergura şi izbiţi de similitudini cu creştinismul, în 1687, laParis, iezuiţii au publicat prima traducere înlatinăa reflecţiilor lui Confucius. Ei i-au şi consacrat numele: Qui Zhong Ni devenise, pentru discipoli, maestrul Kong, Kong Fu Zi în exprimarea acestora. A urmat o istorie care a menţinut învăţătura lui Confucius în tezaurul umanităţii într-o poziţie cheie.

În anii postbelici, a avut loc confruntarea făţişă dintre maoismul centrat pe “contradicţie” şi confucianism, centrat pe “armonie”. Confruntarea a durat până în 1974, când însuşi Mao Zedong a proclamat prioritatea politică a “unităţii” chinezilor. Este demn de reţinut faptul că liderul de facto al Chinei de după 1978, Deng Xiaoping, parcursese, în adolescenţă, educaţia confucianistă standard, pentru a se apropia apoi de activismul lui Mao Zedong (cum scrie Ezra F. Vogel, Deng Xiaoping and the Transformation of China, The Belknap Press of the Harvard University Press, Cambridge Mass., London, 2011, p.8, 16, 82), fără a înceta însă să-l considere pe Confucius un reper şi să-l pună în valoare.

Între timp, se vorbeşte justificat de “cercul cultural confucianist” (Xin Guanje, prefaţă la Analects of Confucius, Sinolingua,Beijing, 2005, p.6, din care vom cita). Acest cerc se extinde necontenit în zilele noastre prin acţiunea culturală a Chinei şi a altor ţări din regiune.

Pe de o parte, cum scriu editorii traducerii celei mai noi în germană, “pentru a înţelege China, trebuie început cu Confucius” (Yang Chaoming, Richard Trappl, Introducere în Liu Xubing, Wang Jing, Konfuzius sagte…, Bacopa, Schiedberg, 2013, p.8). Sinologii ne spun că a fost omul „care a reunit în propria persoană elementele componente ale caracterului chinez şi tot ceea ce este etern în fiinţa acestui popor” (Anna Eva Budura, Țara simbolurilor. De la Confucius la Mao Zedong, Paideia, Bucureşti, 1999) p.184). Se vorbeşte, mai recent, de „stat confucian (Confucian state)” (vezi Yu Dan, Confucius from the Heart. Ancient Wisdom for Today’s World, Macmillan, New York, London, 2009) care valorifică acea „xinde” – o înţelepciune ce constă din rezolvări pentru minte şi inimă deopotrivă, de adevăruri la îndemâna fiecărui om, profilată de Confucius.

Pe de altă parte, în Japonia, Coreea de Sud, pe mari porţiuni ale Asiei de Sud-Est, educaţia tinerilor trece prin Confucius. Mai nou, în Anglia, Australia şi alte ţări, la şcolile de business se studiază opera acestuia. Întreprinzători din diferite părţi ale lumii mărturisesc îndatorarea succesului lor managerial învăţăturii confucianiste. Aceasta le-a sugerat devize care şi-au dovedit adecvarea, precum: „o minte hotărâtă este cheia succesului”, „compania este suma angajaţilor săi”, „managementul se face cu oameni”, „personalitatea înseamnă simţ al responsabilităţii, în primul rând”, „aspiraţia, hotărârea şi responsabilitatea managerului fac una”.

Răspândirea confucianismului nu este surprinzătoare, căci în cazul lui Confucius este vorba de o învăţătură adâncă, dar nicidecum stranie. Familiarizarea cu ea este accesibilă oricărui om care chibzuieşte. Alfred N. Whitehead nota: “dacă vrei să-l înţelegi pe Confucius, citeşte-l pe John Dewey. Iar dacă vrei să-l înţelegi pe John Dewey, citeşte-l pe Confucius” (vezi Lucien Price, Dialogues of Alfred North Whitehead, Nonpareil Book, Boston, 1954, p.176) şi nu a exagerat. Confucius a pus realităţile vieţii în funcţie de ceea ce fac oamenii şi oamenii în funcţie de succesul acţiunii lor asupra lumii din jur. La el, acţiunea creează realitatea vieţii şi o explică. “Putem înţelege un om observând ceea ce face, cum a ajuns la poziţia sa actuală şi cum se simte în ea” (p.17) spunea el. Învăţătura transmisă posterităţii alimentează concluzia că, în condiţiile timpului său, Confucius a iniţiat o filosofie cu intuiţii pragmatiste, foarte probabil, cronologic, cea dintâi în istoria cunoscută.

Ceea ce a atras la început atenţia lumii în care trăim asupra lui Confucius a fost manifestarea lui în câmpul educaţiei. Temeinice scrieri chineze (vezi, de pildă, Chen Jingpan, Confucius as a Teacher. Philosophy of Confucius with special reference to its educational implications, Foreign Languages Press, Beijing, 1990) au fost cele care au declanşat reevaluarea moştenirii lui Confucius. Astăzi, este clar că, printre diversele curentele ce s-au manifestat în vechea Chină, s-ar putea ca învăţatul din QuFu să nu fi fost de fiecare dată inovativ, dar aceasta nu afectează deloc meritul său de a fi articulat o concepţie asupra educaţiei.

Confucius a privit educaţia ca activitate distinctă şi a pus-o în legătură cu nevoile societăţii. “Scopul învăţăturii lui Confucius a fost, scurt spus, să ajungă la reforme sociale prin individualităţi educate ale societăţii; să pună în faţă o ordine socială ideală prin cultivarea unor moduri ideale ale vieţii şi deplina dezvoltare a personalităţii individului. El a crezut în importanţa individului în a asigura progresul sau reforma societăţii. Astfel, el a cheltuit mare parte a timpului vieţii sale călătorind dintr-un stat în altul, primind diferite categorii de oameni să-i fie discipoli şi învăţându-i, în funcţie de capacităţile lor şi de mediul din jur, cum să ducă o viaţă ideală. S-a presupus apoi că a fost primul sau cel puţin cel mai mare avocat din timpul său al educaţiei populare […]. El a pus importanţa educaţiei pe acelaşi plan cu populaţia şi bogăţia şi a privit aceşti trei factori ca esenţiali pentru orice naţiune” (p.175). În maxima din Analecte care spune că “în viaţa omului superior sunt esenţiale trei lucruri: dragoste (jen) fără anxietate, viziune fără perplexitate şi curaj fără teamă” (14, 30), istoricii educaţiei văd, pe bună dreptate, prima privire a omului ca întreg, aşadar sub aspect cognitiv, moral şi fizic, deopotrivă, din perspectiva educării.

Înainte însă de viziunea asupra educaţiei, chiar prestaţia sa personală i-a procurat lui Confucius un prestigiu durabil. Discipolii au remarcat însuşiri personale impresionante. Era “cordial, amabil, plin de respect, natural şi modest” (p.7). Dacă se au în vedere, cum propune Chen Jingpan, reperele acceptate astăzi de evaluare a dascălului – sănătatea, capacitatea intelectuală, iniţiativa şi încrederea în sine, adaptabilitatea şi plinătatea resurselor, claritatea, munca şi învăţarea de-a lungul vieţii, entuziasmul şi optimismul, integritatea şi sinceritatea, promptitudinea, tactul, simţul dreptăţii – atunci se poate spune, pe baza probelor factuale existente, că maestrul Kong le-a ilustrat, pe fiecare, în grad înalt.

Confucius a ilustrat la nivel superior însuşiri profesionale ce se pretind dascălului. Stăpânirea subiectelor tratate în învăţământ, cunoaşterea elevilor, dedicare către predare şi comunitate, abilitatea de a întâmpina preocuparea părinţilor, disponibilitate la cooperare şi loialitate, interes pentru dezvoltarea profesională proprie, pregătirea zilnică a lecţiilor, buna stăpânire a limbii Confucius le-a întruchipat efectiv.

Tehnicile la care a recurs l-au făcut, de asemenea, atrăgător pe Confucius. Este vorba de stabilirea cu limpezime a scopurilor învăţării, de abilitatea de a forma deprinderi, de a stimula gândirea, de a transmite felul de a studia, de a pune întrebări, priceperea în alegerea subiectelor, în organizarea materiei, în motivarea efortului elevilor.

Evident, conceperea educaţiei şi exercitarea acesteia constituie un motiv de atracţie continuă pentru ceea ce a făcut şi a spus Confucius. Mai cu seamă astăzi, când în educaţie se resimte nevoia nu numai a tehnologiilor, ci şi a viziunii, în condiţiile în care albia viziunilor aproape că a secat, iar metodica însăşi este “provocată” de noile tehnologii! Sunt însă şi alte motive de atracţie.

Le detectăm observând contextul cultural actual. Se poate spune că neoliberalismul, urcat pe scenă deja în anii optzeci, a atras cu sine o simplificare a viziunii asupra societăţii ce are consecinţe. Societatea este concepută ca teren al competiţiei, redusă în fapt la o cvasidarwiniană luptă dintre fiinţe mânate de “interese” şi extinsă la nivel global. Consecinţele sunt redutabile – precum sărăcirea unei mari părţi a populaţiilor, adâncirea inegalităţilor, agravarea crizelor interne din unele ţări şi a tensiunilor internaţionale – şi nu pot să nu încurajeze căutarea de alternative.

Confucius a privit altfel societatea. În concepţia sa, “oamenii sunt similari oricăror alte fiinţe prin natural lor. Ei se diferenţiază în mod gradat ca rezultat al diferitelor obiceiuri” (p.278). El a apelat la respectul legilor – “riturilor”, în limbajul său – şi a invocat “baza morală a statului” pentru a justifica înseşi “riturile”. “Nu te sustrage respectării riturilor” (p.14) sună primul lui comandament.În această concepţie, “virtuţile” sunt, înaintea “intereselor”, liantul societăţii. Confucius a pledat pentru o comunitate a oamenilor emancipaţi moral, încât al doilea comandament al său priveşte conducerea societăţii. „Condus prin edicte şi pedepse, poporul va şti doar cum să se ferească de tulburare, dar nu va avea un simţ al ruşinii. Ghidat de virtuţi şi ritualuri, oamenii vor avea un simţ al ruşinii, dar vor şti şi cum să îşi corecteze greşelile de comun acord” (p.13). Confucius a prevenit că „acela care îşi conduce statul pe o bază morală va fi susţinut de popor, aşa cum steaua polară este înconjurată de toate celelalte stele” (p.12) şi că“un stat cu un domnitor, dar înapoiat şi fără rituri este inferior unui stat cultivat care are rituri, chiar dacă nu are domnitor” (p.28). La nivelul timpului său, Confucius şi-a asigurat plasarea în linia de gândire care a conceput statul din perspectiva unei “baze morale”, iar această linie a înregistrat acumulări enorme prin Aristotel, Thomas Jefferson, Kant, John Dewey, John Rawls şi Jurgen Habermas), ca să limităm enumerarea la câteva exemple.

Oamenilor de orice condiţie socială Confucius le-a cerut, înainte de orice, să înveţe. „Fiecare este îndreptăţit la educaţie” (p258), spunea el. Confucius nutrea convingerea după care învăţarea condiţionează „benevolenţa”, care este condiţie sine qua non a vieţii în comunitate. „Benevolenţa este mai vitală pentru oameni decât apa şi focul. Am văzut oameni care au murit în apă şi foc, dar nu am văzut niciodată pe cineva murind practicând benevolenţa” (p.257). În opinia lui Confucius, „un om benevolent este unul care îi ajută pe alţii să stabilească ceea ce îşi doreşte să stabilească pentru sine însuşi, îi ajută pe alţii să atingă ceea ce-şi doreşte sieşi să atingă.A fi capabilsă tratezi pe alţii aşa cum doreşti să fii tratat este cea mai bună cale pentru a fi cu totul benevolent” (p.87). Principiul după care „să faci altuia doar ceea ce vrei să ţi se facă şi ţie” creează „benevolenţă”, iar cu „benevolenţa” începe tot ce este înalt în viaţa oamenilor.

Confucius a tras o linie despărţitoare hotărâtă între „o persoană civilizată” (junzi) şi “omul obişnuit”: “Persoana civilizată uneşte, în loc să conspire; omul obişnuit conspiră în loc să unească” (p.18); „în vreme ce persoana civilizată năzuieşte la virtute, omul obişnuit năzuieşte la locul său natural; în vreme ce persoana civilizată năzuieşte la lege, omul obişnuit năzuieşte la interesele proprii” (p.46); „persoana civilizată vede lumea pe linia justeţei, omul obişnuit pe linia profitului” (p.49); „persoana civilizată are totdeauna o vedere largă, un om obişnuit este plin de anxietate” (p.107); „persoana civilizată este gravă, fără a fi conflictuală, şi păstrează o relaţie armonioasă cu alţii, fără să formeze clici” (p.251). Confucius a prevenit, totodată, asupra complicaţiilor vieţii sociale. El spunea că „înainte de a lăuda un om care este onest în vorbire, trebuie să observi dacă el este o adevărată persoană civilizată sau doar pretinde că are demnitate” (p.166), căci micimea umană se ascunde uşor. Acesteia Confucius îi opune continuu chemarea la ridicarea la „virtute”, care se cuvine să fie cea mai înaltă preocupare a omului. „Dacă întâlneşti un om virtuos, învaţă de la el. Dacă întâlneşti un om fără virtute, examinează-te pentru a vedea dacă nu cumva ai aceleaşi defecte ca şi el” (p.49). Virtuosul poate fi din capul locului optimist, căci „un om virtuos nu este niciodată izolat. El este sigur că are însoţitori care gândesc la fel”(p.52).

Iată, aşadar, cum Confucius oferă căutărilor actuale o viziune asupra societăţii în care oamenii, fără a se retrage din treburile vieţii lor zilnice, eminamente practice, convieţuiesc în lumina unor valori de natură morală. Apelul la maestrul Kong vine acum dintr-o nevoie de umanizare, ce se resimte tot mai mult într-o societate a expansiunii „intereselor” adesea conflictuale. Pe fundalul acestei lupte, pledoaria pentru moralitate a lui Confucius l-a adus în actualitate.

Cum se ştie prea bine, drepturile omului sunt piatra unghiulară a construcţiei statului modern, mai cu seamă după ce ţări diferite le-au subscris, în urma celui de Al Doilea Război Mondial, sub auspiciile ONU. Ele constituie o piesă esenţială a acelei umanităţi care vede în oameni scopuri mai înalte decât simpla vieţuire. Numai că istoria atestă existenţa a ceea ce de la Hegel încoace se numeşte „dialectica lăuntrică” a drepturilor însele. Aceasta face să apară discordanţe – de pildă, libertatea şi egalitatea proclamate de societăţile moderne sunt în multe cazuri greu conciliabile. Sau, în cazul extrem, să se ajungă la formalizarea sau chiar anihilarea drepturilor pentru mulţi oameni. În definitiv, dictaturile din Europa în secolul al douăzecilea s-au instalat cu mijloacele democraţiei! Având în vedere acestea, ca şi alte fapte, fostul Cardinal Ratzinger a propus, în istorica sa discuţie cu Habermas (Dialektik der Säkularisierung. Uber Vernunft und Religion, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2005, pp.40-58), completarea catalogului drepturilor cu lista îndatoririlor omului şi cetăţeanului.

Pentru a lămuri acest aspect ce are nevoie încă de explorări, să ne amintim că, în Critica raţiunii practice, Kant ne arăta cum, într-o lume în care indivizii au drepturi şi libertăţi inalienabile, aceştia pot să acceadă la morală. Confucius pare acum să-l complementeze pe Kant (Rene Mathieu, Confucius: l’invention de l’humanisme chinois, Medicis Entrelacs, Paris, 2006, p.96-97) arătându-ne ce îndatoriri au oamenii în comunitate pentru a atinge o viaţă demnă. Desigur, Confucius nu operează cu distincţiile individ-comunitate, cetăţean-stat, pe care Kant le datora culturii moderne a Europei, dar faptul nu-l împiedică să aducă o nouă perspectivă în morală, convergentă cu cea kantiană.

Pe de o parte, Confucius era inspirat de reuşita proprie în domeniul educaţiei şi voia de fapt că arate că educaţia bine însuşită poate fi hotărâtoare în societate. Pe de altă parte, ţinea de concepţia sa generală convingerea că exercitarea îndatoririlor înalţă individul şi-i conferă demnitate. Altfel spus, individul câştigă cel mai mult investind moral în cei din jur. „Cel care investeşte în benevolenţă va fi ferit de rău” (p.43), iar cu „benevolenţa” începe manifestarea omului înţelept.

Confucius nu era un simplu visător la o lume mai bună şi a rămas lucid în faţa realităţilor. El atrăgea atenţia că “un om care vorbeşte cu cuvinte mieroase şi pretinde a fi amabil nu poate fi benevolent” (p.3) şi cerea o schimbare pornită dinăuntrul fiecăruia. “Nu fii îngrijorat că eşti neînţeles, ci preocupă-te de înţelegerea celorlalţi” (p.10) era deviza sa. Confucius reprezintă o alternativă ce atrage acum prin observaţia subânţeleasă că libertăţile fără îndatoriri se autodistrug.

Se ştie că Thomas Jefferson socotea că fie şi numai un singur monopol în viaţa economică poate periclita democraţia. Astăzi, democraţia trebuie să facă faţă unor enorme concentrări de putere – nu doar economică, ci şi politică, militară, mediatică – încât ne-am putea imagina reacţia celebrului părinte fondator al Americii. Uneori, democraţia nu poate rezista noilor monopoluri. În multe situaţii, ea a fost înfrântă de fapt, iar înfrângerea are cel puţin două forme. Prima este reducerea democraţiei la proceduri, adică la alegeri periodice de reprezentanţi, adesea condiţionate şi manipulate, în pofida aspiraţiei iniţiale a democraţilor de a crea o formă de viaţă. A doua este scăderea nivelului reprezentanţilor, în pofida promisiunii că cei aleşi sunt cei mai buni.

Confucius este astăzi o resursă istorică pentru a împiedica a doua formă de degradare a democraţiei. Nici democraţia redusă la o „tehnică de alegere periodică a reprezentanţilor”, nici „democraţia marketizată” şi nici „democraţia autoritară” nu sunt de fapt soluţii democratice. Daniel A. Bell a adus în atenţie conducerea pe care o socoteşte „meritocratică” – adică recrutată după competenţă şi capacitate de decizie politică – din tradiţia confucianistă („China and Democracy. What America’s flawed democracy could learn from China’s one party-rule”, în Christian Science Monitor, 24.12.2012). Helmut Willke a făcut bilanţul dezbaterilor din ultimii ani cu privire la forma de conducere şi a tras concluzia actualităţii acestei tradiţii (Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014, p.96).

Cum ştim, meritocraţia este explicit prezentă în reflecţiile lui Confucius. “Oamenii se vor supune dacă se promovează persoane drepte şi se înlătură cei răi. Ei nu se vor supune dacă faci contrariul” (p.21), spunea învăţatul. Foarte probabil, Confucius a fost primul teoretician al meritocraţiei.

Pe de altă parte, Confucius a atras atenţia asupra îndatoririlor ocupanţilor oficiilor publice. Aceştia “se cuvine să abordeze scrupulos treburile de stat şi să-şi ţină strict promisiunile” (p.4). Ei trebuie să promoveze interesul public. “Când este oficial la curte, o persoană se cuvine să dea prioritate responsabilităţilor funcţiei sale faţă de răsplata pentru munca sa” (p.258), spunea Confucius.

În sistemele judiciare ale timpului nostru, s-a adâncit diferenţa dintre „adevărul judiciar” şi adevăr pur şi simplu, iar chestiunea reapropierii lor este la ordinea zilei. În joc sunt mai multe condiţii: calitatea legilor şi procedurilor, pregătirea magistraţilor, de exemplu. Menţionez aici doar una: probitatea magistratului. Nu doar magistratul trebuie să aibă probitate, ci oricare alt profesionist, fie el profesor, prelat, jurnalist sau altceva. Doar că, în cazul magistratului, probitatea este testabilă mai direct, de către mulţi. Magistratul este, altfel spus, prin forţa lucrurilor, mai expus examinării publice a felului exercitării profesiei decât alte profesiuni.

Deloc întâmplător în raport cu nevoile resimţite în societăţile timpului nostru, în ultima jumătate de secol, două dintre cele mai originale iniţative de conceptualizare a societăţii – cea datorată lui John Rawls (cu A Theory of Justice, 1971) şi cea a lui Avishai Margalit (cu The Decent Society, 1996) – nu numai că sunt asumate de oameni cu o serioasă pregătire juridică, dar aduc în avanscenă importanţa „onestităţii (fairness)” şi, respectiv, a „decenţei (decency)”, alături de libertăţi şi drepturi, de proceduri de apărare a lor, în chiar construcţia instituţională a democraţiei. Se află în curs eforturile de lămurire a ceea ce constituie suportul probităţii, care este „integritatea” (Pascal Boniface, Les intellectuels integres, Gawsewitch, Paris, 2013, pp. 9-16). Cercetări recente atestă univoc cât de indispensabilă este „integritatea” celor care dau viaţă instituţiilor care ating viaţa oamenilor pentru funcţionarea unei societăţi.

Se poate spune că, aşa cum atestă scrierile ce i-au păstrat învăţătura, Confucius a fost printre primii gânditori, dacă nu chiar cel dintâi, care a tematizat „onestitatea” şi „decenţa” până la capăt.„Existenţa omului constă în integritatea sa. Un om fără integritate poate exista doar prin noroc” (p.82) observa el.

În avanscena vieţii internaţionale se manifestă astăzi supraputeri, puteri, puteri emergente, diferite ţări. Viziunile sunt variate. Unele ţări promovează punctul de vedere după care soluţiile ar trebui să plece de la ordinea actuală a lumii conţinută în tratate şi reglementări internaţionale. Altele sunt de acord cu ideea unei ordini, dar sunt de părere că la configurarea ei trebuie să se asigure participarea tuturor statelor interesate. China consideră că ordinea actuală are probleme grave, de care nu au cum să răspundă cei care nu au creat-o, încât este necesară o nouă ordine a lumii. Optica ei este concentrată în politica “armoniei”, iar Confucius este punctul de sprijin istoric şi conceptual. “În elaborarea riturilor – se scrie în Analecte – căutarea armoniei este principiul cel mai profund. La ea au năzuit vechii regi înţelepţi în treburile de stat. Măreţ sau obişnuit, ei au făcut orice conform acestui principiu. Dacă armonia este gândită de dragul ei, ca scop în sine, fără a fi reglementată de rituri, principiul nu dă rezultate” (p.8). Confucius a creat conceptul de „ren”, prin care a avut în vedere ceea ce trebuie să caracterizeze oamenii într-o comunitate pentru a trăi în „armonie” cu sine şi cu ceilalţi: „omenia, bunătatea, bunăvoinţa” sau, mai descriptiv, „modestia, diligenţa, dragostea de învăţătură şi perfecţionarea continuă, curajul, altruismul, consideraţia faţă de semeni” (Ion Buzatu, Viaţa şi gândirea lui Confucius, Meteor Press, Bucureşti, 2009, p.66). Acest concept câştigă în actualitate.

La Confucius, apelul la însuşiri morale, până la urmă xinde şi ren, se legitimează pragmatic, adică, prin consecinţele benefice pentru viaţa oamenilor. Aceasă legitimare face corp comun cu o seamă de convingeri ce caracterizează pragmatismul filosofic. Confucius era de părere că o idee capătă semnificaţie înainte de toate prin ceea ce aduce atunci când se acţionează pe baza ei. Ideea se şi verifică astfel. “O persoană civilizată îşi pune totdeauna ideea în acţiune, înainte de a o exprima” (p.18). Pentru om este importantă deschiderea spre varietatea ideilor şi selecţia acestora după criteriul consecinţelor. “Deschide-ţi ochii spre toate felurile de lucruri, lasă-le la o parte pe cele îndoielnice şi practică-le pe asigurate cu grijă. În felul acesta, vei avea mai puţine regrete”(p.20). Ca urmare, guvernarea nu constă doar din acţiuni, ci şi din ideile care duc la aceste acţiuni. “Dacă eu sunt capabil să influenţez guvernul răspândind ideea, atunci sunt implicat în guvernare” (p.22). Un om cultivat priveşte din punct de vedere practic realitatea. „Nu merită să discuţi cu un învăţat care vrea să cerceteze adevărul, dar se ruşinează de mâncarea şi îmbrăcămintea săracă” (p.45-46). Omul trebuie apreciat după ceea ce face, mai curând decât după ce spune. „Obişnuiam să am încredere în ceea ce spun oamenii, acum vreau să văd ce fac înainte de a avea încredere în ei” (p.60). Iar ceea ce este de dorit să aibă oamenii sunt, înainte de toate, înfăptuiri fireşti. „Cei vârstnici să trăiască în pace şi confort, prietenii să aibă încredere unii în alţii, iar tinerii să fie bine îngrijiţi” (p.69). Nu poate fi virtuos decât acela care distinge binele şi răul. „Omul care nu este capabil să distingă între bine şi rău distruge virtutea” (p.286). Calităţile oamenilor trebuie privite sub aspectul efectelor. „Gravitatea te scuteşte de umilinţă; toleranţa aduce sprijinul mulţimii; încrederea câştigă încrederea celorlalţi; diligenţa deschide calea spre succes; iar generozitatea uşurează exercitarea controlului asupra altora “(p.281). Valorile trebuie privite la fel. „Toleranţa câştigă sprijinul mulţimii; diligenţa duce la succes; echitatea şi justiţia place mulţimii “, spunea Confucius.

În legătură cu Confucius, dar şi în legătură cu întreaga cultură chineză s-au acumulat nu doar recunoaşteri şi aprecieri, ci şi prejudecăţi. Am tratat mai pe larg patru dintre acestea în volumul Ascensiunea globală a Chinei (Editura Niculescu, Bucureşti, 2015), încât aici voi rezuma consideraţiile. Hegel spunea că nu va fi filosofie în China, or se poate observa că filosofia nu numai că este la ea acasă în China, dar cercetările de istorie a filosofiei chineze sunt în plin avânt. Ernst Renan susţinea că scrierea pictografică a chinezilor nu ar permite formarea conceptelor. Ce ar spune ilustrul clasicist văzând că acum China este al doilea producător de cercetare ştiinţifică şi tehnologică din lume? Max Weber era de părere că sub dominaţia confucianismului, care îndeamnă la moralitate, nu este posibilă dezvoltarea modernă, care presupune competiţia producătorilor pe piaţă. Ce ar spune acest clasic al sociologiei actuale văzând că tocmai întreprinzători de succes pe piaţa globală se revendică din învăţătura lui Confucius? Chris Patten socotea, la nivelul anilor nouăzeci, că nu va fi dezvoltare în China care să întreacă celelalte ţări asiatice. Or, urcarea recentă a Chinei la rangul de prim producător al lumii şi a doua supraputere economică sfidează de departe acest clişeu.

Dezvoltarea Chinei şi răspândirea confucianismului se susţin astăzi reciproc, chiar dacă au istorii care nu se suprapun. În privinţa lui Confucius, lucrurile par să se petreacă aidoma filosofiei clasice a Americii, care este pragmatismul. Acesta a fost neglijat, ba chiar atacat în Europa până când s-a conştientizat legătura dintre pragmatismul lui Peirce sau Dewey şi dezvoltarea impetuoasă a Americii. Ulterior, pragmatismul s-a impus până şi în faţa adversarilor filosofici declaraţi (vezi Mark Okrent, Heidegger’s Pragmatism. Understanding, Being and the Critique of Metaphysics, Cornell University Press, Ithaca and London, 1987). Este probabil că şi Confucius va avea o soartă similară. Treptat va trebui recunoscută legătura dintre paşii mari atinşi în schimbarea impresionantă a Chinei şi confucianism.

Cultura euroamericană a dus mai nou la sisteme de gândire înfipte în experienţe de pe ambele maluri ale Atlanticului. Filosofii precum transcendentalismul semiotic al lui Apel, pragmatica universală a lui Habermas, pragmatica istorică a lui Brandom sunt exemple. Ne punem întrebarea dacă nu se va întâmpla la fel şi cu învăţătura confucianismului, care va trebui luată în considerare, la rândul ei, ca o experienţă realizată.

Răspunsul ar fi inevitabil o speculaţie. Ceea ce se poate spune cu siguranţă este că atracţia lui Confucius atinge deja laturi importante ale gândirii de astăzi asupra vieţii oamenilor. Iar mărturisirea maestrului Kong – “A nu cultiva virtutea, a nu revedea ceea ce ai învăţat, a nu practica personal ceea ce este drept şi a nu-ţi corecta greşelile la timp – acestea sunt toate grijile mele” (p.90) – pare smulsă din actualitate, ca multe altele din rostirile sale! De aceea, atracţia exercitată de Confucius nu este acum deloc în scădere. Dimpotrivă!

(Andrei Marga, Discurs la “The World of Confucius” International Academic Summit Forum, organizat de Guvernământul din Jining şi Confucius Research Institute, la QuFu, Shandong Province, în 27 Septembrie 2016)
sursa: cotidianul.ro

Comentarii

comments

Leave a Reply